"Domnul" în interpretarea "Cabinierului"

Mi-a plăcut. Și nu mi-a plăcut. Nu am știut să dau un răspuns ferm la această întrebare, după premiera de sâmbătă a "Cabinierului" de Ronald Harwood, în traducerea și regia lui Alex Mihail.
Mi-a plăcut jocul lui Pavel Bârsan, cabinierul Norman, "Norman cel cu ochii însuflețiți" care, confruntat cu boala și slăbiciunea Domnului - actorul în apusul vieții și carierei -, și cu îndemnurile celor din jur - "trebuie să acceptăm realitatea!" - face tot ce este posibil pentru a o respinge și a o nega. Căci realitatea nu există în lumea teatrului, în lumea marelui Will pe care trupa britanică îl slujește chiar în vreme de război, în plin atac aviatic, sfidând bombardamentele.
Este emoționant efortul acestui cabinier care forfotește în jurul patului actorului bolnav și slăbit, încercând să-l convingă și să se convingă de faptul că slăbiciunea este doar o fază care va fi depășită, că boala nu există și că stimularea voinței și orgoliului profesional va urni trupul încă puternic și-l va aduce înapoi pe scenă.
(Mulți știm cât de dureroasă este suferința celor dragi și m-am recunoscut în strategiile viclene și egoiste ale lui Norman de a-l "resuscita" pe Domn. Acum lingușitor, acum aspru și sever, acum blând și empatic… Viclean - pentru că toate mecanismele psihologice trebuie exploatate la maximum întru stimularea vitalității subiectului vizat, iar voința noastră trebuie să se substituie voinței sale slăbite; egoist - căci suferința bolnavului trebuie minimalizată, negată și îndepărtată pentru că noi, cei care îl iubim, nu o suportăm, este prea dureroasă și ne rănește.)
Domnul moare, de fapt, cu o zi înainte de moartea fizică, performanța sa ulterioară fiind însuflețită de cabinierul Norman. Norman este cel care toarnă combustibil într-un corp ce și-a consumat ultimele resurse. Norman îl trage, îl ridică, îl dădăcește, îl privește în ochi, îi pune replicile în gură, vorbește în locul lui, îl costumează pentru rolul Regelui Lear, îl împinge în scenă, îl manevrează ca pe o marionetă păpușarul, îi oferă încă o seară de glorie și posibilitatea de a muri după împlinirea celei din urmă datorii față de teatru și față de Shakespeare.
Este în această piesă o mai sofisticată mise en abîme (punere în abis - tehnică a heraldicii, prin care în mijlocul unui blazon este plasată o copie miniaturală a aceluiași blazon, iar în copie o altă copie, și mai mică; prin extindere, conținerea unei entități în interiorul unei entități identice, cu repetarea la infinit). Dincolo de teatrul în teatru, de scena în scenă, avem cabinierul în rolul Domnului și Domnul în rolul regelui Lear.
În locul regizorului, poate că aș fi insistat mai mult pe această relație, singura care se susține din piesă, și aș fi minimalizat celelalte roluri, le-aș fi dat, cumva, o nuanță de irealitate, în contextul în care teatrul răstoarnă raportul real - imaginar. Poate ar fi fost și o soluție de reducere a spectacolului la dimensiuni suportabile pentru spectatorul mediu - trei ore înseamnă mult prea mult.
Mihai Sorin Vasilescu este un Domn credibil în relația cu Norman, cu Doamna și cu celelalte personaje, dar mai puțin credibil ca slujitor al scenei shakespeariene; parcă nu ajunge să-și ia în serios propriile posibilități artistice, rămânând prizonier atmosferei de comedie care l-a însoțit în toată cariera de actor.
Dana Dumitrescu este o Doamnă (damă) stridentă, ca în toate rolurile sale. Această actriță este moartea pasiunii, iar felul în care își rostește replicile mă enervează teribil. Când pui accentul pe "súită" (suita Domnului, grupul care îl însoțește) în așa fel încât se aude "suítă" (ca în "scroafa suită în copac"), poate ar fi cazul să-ți mai temperezi pretențiile la roluri importante.
Mă gândesc că, simțindu-se obligat să o distribuie, regizorul Alex Mihail a gândit că oricum este un rol adecvat - femeia care nu prea înțelege nimic din "realitatea" teatrului și a fost angajată, ca actriță și soție, pe considerente de greutate (era slabă până a început să se îndoape cu ciocolată și putea fi o Cordelia ușurică, mai puțin solicitantă pentru încheieturile Regelui Lear care trebuia să o ridice moartă). Laura Bilic, distribuită în rolul posibilei urmașe a Doamnei, ca o Cordelie mult mai ușoară, și ca greutate, dar și dispusă la compromisuri sexuale cu șeful, joacă slab, cu bâlbe și poticneli.
Ceilalți actori sunt simpli figuranți, dar își duc rolurile cu entuziasm și răbdare, acceptând cu generozitate planul secundar. De aceea trebuie menționați Cristina Oprean (Madge), Dumitru Caramitru (Geoffrey Thornton), Dan Zorilă (Oxenby), Remus Archip (Kent din "Regele Lear"), Alexandru Mereuță (Gloucester din "Regele Lear"), Andrei Cantaragiu și Gelu Ciobanu (alte personaje din "Regele Lear").
Lor le este dedicată biografia Domnului, care rămâne la stadiul de titlu și dedicație. "Nu găsesc un titlu bun pentru viața mea", spune, patetic, Domnul. "Viața mea" este dedicată tuturor celor din teatru, inclusiv tâmplarului, minus cabinierului, căci nu poți dedica o carte a vieții tale celui care îți însuflețește mâna ce scrie…