Spiridușul pianului

915

Articole de la același autor

De mic copil, de când mă ducea tata la concertele lui Harry Tavitian, am simțit că omul acesta are o legătură specială cu pianul. Instrumentul este un fel de prelungire a propriei ființe și Harry nu-l tratează cu respectul pe care îl au, spre exemplu, soliștii de muzică clasică. Nu i se prezintă în frac, ci cu picioarele păroase în papuci "între degete" și în veșmântul său comod și arhaic, o rochie-șalvari cu motive etnice. Mic, slab, negricios, puțin adus de spate, cu un bărboi imens, negru, cu ochelari mici și rotunzi, se așează să cânte și știi, cumva, că asta este activitatea sa firească, naturală, că asta este funcția lui principală. Își mângâie pianul, dar îl și chinuiește, cântă cu degetele, dar și cu pumnii și coatele, orice sunet sau disonanță sunt acolo unde trebuie să fie, fiecare notă este "articulată" distinct, cu claritate, instrumentul are viață atunci când autorul este acest spiriduș al pianului.
Nu știu dacă și în muzică există teoria operei "aperta" a lui Umberto Eco, aceea că, desprinsă de autorul ei, opera literară este deschisă unei infinități de interpretări din partea cititorilor, că nu are nicio relevanță ce a dorit autorul să spună, ci relevant este tot ce pot cititorii să înțeleagă, contribuind la clădirea unor noi sensuri. Free jazz-ul este, cred eu, responsabil de transpunerea, în muzică, a acestei teorii, de productivitatea textelor muzicale vechi, iar Harry Tavitian este, poate, cel mai bun practician. Lui muzica pare a-i vorbi ca unui "cititor" avizat.
Dacă aș fi regizor, aș face un filmuleț pornind de la imaginea unui oarecare pianist profesionist care interpretează, în concert, de exemplu, "Dansuri populare româ-nești" de Bela Bartok; spiridușul pianului, Harry, preia tema și pune stăpânire pe mâinile pianistului conducându-i-le pe claviatură pentru a crea o nouă viziune asupra muzicii culese de compozitorul maghiar. Asta era imaginea care mă bântuia alaltăseară, la Mangalia, ascultându-l din nou pe Tavitian, după mulți, mulți ani de zile.
Pe lângă bucuria de a-l revedea, am simțit și regretul că nu mai cântă la Constanța, dublat parcă și de părerile lui de rău. Prelucrarea cunoscutului blues Kansas City, cu varianta lui Harry "Io mă duc la Constanța, la Constanța iată viu", nu face decât să-mi aducă aminte că orașul nostru nu-l merită pe Harry. Are prea mult bun simț raportat la o prea mare valoare, iar pentru Constanța îți trebuie doar o căruță de fițe.

Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole din aceeași secțiune

Pagina a fost generata in 3.1484 secunde