Guvernul Tăriceanu şi-a început mandatul cu inundaţii şi îl încheie tot cu inundaţii. În 2008, ca şi în 2005, zeci de mii de hectare de teren au fost acoperite de ape, iar mii de gospodării au fost distruse.

Potopul de acum trei ani a scos la suprafaţă afacerile hidrologice făcute pe bani publici, în timpul guvernării social-democrate. S-a vorbit atunci despre fondurile publice deturnate de la diguri şi poduri, pentru a înălţa vile şi a achiziţiona jeep-uri, dar şi despre necesitatea reamenajării hidrotehnice a teritoriului.

Ce s-a schimbat de atunci şi până acum? Nimic! Nimeni nu a dat socoteală pentru digurile şi podurile şubrezite de corupţie şi jaf; nu s-a deschis niciun şantier pentru reamenajarea albiei vreunul râu sau torent, pentru construcţia vreunui bazin de colectare a excesului de apă.

Vreme de douăzeci ce ani, guvernele României au tratat cu superficialitate problema riscului de inundaţii. Şi-au ascuns dezinteresul şi neputinţa în spatele a tot felul de teorii. În final, sinistraţii au fost consideraţi vinovaţi că au construit casele, satele şi comunele în calea puhoaielor.

Oamenii nu au nicio vină că inundaţiile se ţin lanţ în România. Ei plătesc toate taxele şi impozitele, inclusiv pentru apa care vine din ceruri şi pentru cea care se scurge în pământ. Întreaga responsabilitate a dezastrelor ar trebui să o poarte statul. El este proprietarul apelor curgătoare, el trebuie să le ţină în frâu, amenajând bazine de colectare a prea-plinului şi baraje.

Fiecare inundaţie ne reaminteşte că România are nevoie de un program hidrotehnic de mare anvergură, care să rezolve problemele de amenajare sigură a cursurilor râurilor şi de preluare a apelor provenite din topirea zăpezilor şi din ploile cu debite diluviene. Este evident că amenajările actuale nu mai asigură securitatea oamenilor şi a bunurilor.

Realizat cu inteligenţă, un program hidrotehnic la scară naţională va avea efecte economice şi sociale extraordinare. Reamenajarea cursurilor de apă, a barajelor şi lacurilor de acumulare ar putea fi cuplată cu programele energetice, cu cele de dezvoltare a pisciculturii, a irigaţiilor, transportului pe apă şi turismului. Alături de banul public ar putea fi atrase fonduri private. România este una dintre ţările europene cele mai bogate în cursuri de apă, dar acest potenţial este slab exploatat. Avem prea puţine centrale hidro-electrice, prea puţine cursuri de apă amenajate pentru navigaţie, prea puţine lacuri pentru agrement şi pentru nevoile pisciculturii.

Punerea în operă a unui asemenea proiect naţional ar contribui nu doar la reducea riscului de inundaţii; ar aduce creştere economică, mal multe locuri de muncă şi mai puţină poluare.

Pentru a demonstra că sunt aproape de sinistraţi, guvernanţii au reinventat solidaritatea pe ştatul de plată, practicată pe vremea regimului comunist. În prezent, funcţionarii din ministere sunt obligaţi să doneze o parte din venituri pentru cei ce au suferit de pe urma inundaţiilor.

Dacă guvernanţii şi-ar fi făcut treaba, nu ar mai fi fost nevoie de această pomană obligatorie. De la ei, românii aşteaptă alt fel de solidaritate: să construiască, cu banii strânşi din taxe şi impozite, sistemul hidrotehnic care să-i apere de inundaţii.