Povestea integramei de dragoste

Cu câteva zile în urmă, publicam, la solicitarea expresă a autorului, în pagina dedicată evenimentelor mondene, o integramă a cărei dezlegare purta un mesaj cu totul special.

1. Cum ne-am cunoscut…
Am cunoscut-o pe Ramona în urmă cu mai mult de un an și jumătate, mai exact pe 2 august 2006. Îmi aduc aminte exact ziua respectivă, eram într-o dispoziție foarte bună fiindcă mă întorsesem de câteva zile dintr-un voiaj foarte lung, de șase luni și jumătate, și mai ales fiindcă, după o perioadă sentimentală mai cenușie în viața mea și după o relație neinspirată, mă simțeam în sfârșit eliberat. Cu o zi înainte îmi vopsisem părul blond, eu fiind brunet, iar în ziua respectivă contractasem mașina la care visam de foarte mult timp și, deci, simțeam că încep o viață nouă și eram hotărât să închid capitole vechi.
Spre sfârșitul zilei, am ajuns la sucursala băncii unde trebuia să fac două lucruri: să recuperez un card care se reînnoise automat în lipsa mea, eu nefiind în țară, și să retrag împuternicirea de pe conturile mele unei persoane care nu mai merita.
Odată ajuns la bancă și fiind derutat pentru că reamenajaseră interiorul, am încercat să întreb cum pot intra în posesia cardului și nu am reușit să aflu la primul birou. M-au redirecționat la un al doilea, de unde, surpriză, am fost îndrumat la un al treilea birou. Eram deja ușor iritat, pentru că nu puteam înțelege cum te poți rătăci într-o bancă și cum se poate ca angajații să nu știe să te îndrume, mai ales că îmi aduceam aminte de serviciile ireproșabile din alte țări, prin comparație cu nesfârșita brambureală de la noi.
Și așa am ajuns la biroul ei, unde, ea, foarte calmă, m-a întrebat ce problemă am și m-a rugat să iau loc. Bunăvoința ei m-a calmat un pic, m-am așezat, nu fără a face totuși o remarcă ironică la adresa competenței anumitor funcționari, ea a zâmbit și părea că nu dă atenție cuvintelor mele, așa că am renunțat la proteste.
Mi-a căutat cardul, mi-a anulat împuternicirea, totul a durat cam jumătate de oră, timp în care i-am explicat că persoana respectivă nu se mai bucura de suficientă încredere și am observat că ea a zâmbit din nou, mai discret. Înțelesese, desigur, că era vorba de mai mult decât spuneam…
Nu a găsit cardul imediat și s-a oferit să mă sune în zilele următoare, când are vești… În acel moment, eu, care în timpul petrecut la biroul ei mă minunasem de frumusețea și de amabilitatea ei, am întrebat dacă nu vrea să-mi dea numărul de telefon. Mi-a răspuns imediat că politica băncii nu permite, dar să stau liniștit că o să mă sune cu siguranță. Eu am insistat și i-am explicat că nu din cauza cardului cerusem numărul, ci pentru a o invita la o cafea. Am văzut-o ușor descumpănită, însă, fiindcă eu deja mă pregătisem să notez, fâstâcită, mi l-a dat. Nici până în ziua de astăzi nu am înțeles cum am avut curajul să-i cer numărul și nici ea nu-și explică de ce mi l-a dat. Chiar mi-a povestit, ulterior, că i-a părut foarte rău de slăbiciunea de care a dat dovadă, dar, totuși, ne-am întâlnit după câteva zile.
O primă întâlnire care a decurs cât se poate de bine, în care am aflat că și ea venea după o perioadă sentimentală nu tocmai fericită, și de atunci am fost nedespărțiți. Au urmat, pe rând: primul sărut, prima noapte împreună, clipe de vis, concedii minunate, dar și momente mai grele, eu fiind nevoit să plec în voiaje. Curând am înțeles că o găsisem pe EA și o doream alături pentru tot restul vieții. Mai rămânea o singură întrebare: Cum…? Cum să fac pasul și să-i cer mâna? Și așa am ajuns, printre altele, la integrama din ziar.

2. Integrama din ziar…
Deși mai mulți mi-au spus că a fost o idee cât se poate de originală, trebuie să recunosc că nu a fost în întregime ideea mea. Am auzit la radio, în urmă cu mai mulți ani, o știre despre un domn din Statele Unite care își ceruse soția, pasionată de integrame, prin intermediul unei reviste de profil. Ceea ce am încercat să fac și eu, doar că, deși am contactat mai multe redacții din București, nici una nu mi-a răspuns, ori nu au fost interesați sau poate au crezut că e o farsă.
Și așa am ajuns la "Cuget Liber", unde m-am prezentat personal, sperând că poate, astfel, voi fi mai convingător, iar doamna cu care am vorbit s-a oferit să mă ajute.
Însă, în planul meu, integrama respectivă nu era decât o piesă dintr-un puzzle mai larg, un scenariu pe care l-am pus la punct cu luni înainte, știind cât de mult îi plac surprizele. În plus, Ramona nu era pasionată de integrame și trebuia să găsesc o diversiune ca să o determin să rezolve integrama fără să bănuiască nimic.
Am aranjat cu cei de la florăria Roberto Rossi să îi livreze în fiecare zi la serviciu un trandafir, în fiecare zi altă culoare, însoțit de un mesaj de la mine, culorile având semnificații diferite: trandafirul galben simboliza dragostea adevărată, cel roșu dragostea pasională, cel alb dragostea pură. Când a primit prima floare a fost foarte emoționată, nu se aștepta, și mi-a spus atunci că i-a plăcut la nebunie și mă tot întreba cu ce ocazie, iar eu făceam eforturi să nu deconspir ce avea să urmeze.
Am ales ca trandafirul alb să fie trimis ultimul, exact pe 2 Aprilie, când aniversam un an și opt luni împreună, și a primit atunci, alături de mesajul meu și ziarul. În mesaj îi explicam semnificația albului și îi dădeam de înțeles că albul mai ascunde ceva și făceam referire la ziarul pe care tocmai îl primise. Integrama se numea chiar așa: "Misterul albului". A rezolvat-o mult mai repede decât mă așteptam și m-a sunat. Nu pot spune că m-a luat pe nepregătite, pentru că cei de la Roberto Rossi îmi confirmau telefonic livrarea și mă sunaseră cu puțin timp înainte, dar nu m-am așteptat să o rezolve atât de repede.
A început să plângă la telefon și mi-am dat seama că a înțeles. Eram și eu foarte emoționat, pentru că trebuia să primesc un răspuns, și ea, fiind foarte marcată, uitase să mi-l dea. Pe liniile cu raster din integramă se afla ascunsă întrebarea: "Vrei să fii mireasa mea?" și ea a răspuns DA, de o mie de ori DA. Este greu de descris bucuria mea, însă nu m-am pierdut, pentru că ziua nu se terminase și acasă o așteptam cu și mai multe surprize și trebuia să pun totul la punct până seara.

3. Reîntâlnirea
Când a ajuns seara acasă, mi-a sărit în brațe și a început iar să plângă. Știa că îi mai pregătisem ceva deoarece o avertizasem la telefon să nu vină acasă mai devreme. Chiar pe hol, desfășurată pe podea, pregătisem o hartă, ascunsă de petale de trandafiri de diferite culori, care o îndruma pe rând spre trei încăperi, fiecare din ele amenajată diferit și ascunzând o surpriză.
Prima încăpere era presărată doar cu petale roșii și acolo o aștepta o prezentare pe calculator cu o melodie pe fundal extraordinară, o prezentare care se derula automat și care povestea trecutul, cu imagini frumoase și emoționante, clipe minunate petrecute împreună în cei un an și opt luni, pentru ca mai apoi să prezinte viitorul, căci ziua respectivă nu marca doar o aniversare, ci și prima zi dintr-o nouă etapă a relației noastre: un mesaj cu declarații de dragoste și o grafică special selectată care degaja pasiune, bucurie și optimism.
Când s-a terminat, printre lacrimi de emoție, mi-a spus că nu mai are curaj să treacă în următoarea încăpere, deoarece se simte copleșită, prea multe senzații pentru o singură zi. Presimțisem asta și amenajasem cea de-a doua încăpere foarte relaxantă, cu lumânări și petale de trandafiri albe, dar și un tort. Odată ajunși acolo ne-am relaxat, am dansat și ne-am sărutat și curând eram pregătiți să trecem la pasul următor.
Ultima oprire, spre care ajungeai pășind pe petale galbene de trandafiri, ascundea inelul, pe care îl cumpărasem în una din opririle mele în Africa de Sud, un inel deosebit, cu o piatră centrală extrem de rară, cea mai rară din lume, un tanzanit violet cu inflexiuni albastre, pus în evidență de diamante albe.
Noi nu suntem niște oameni bogați și nu cred că se aștepta la un astfel de inel, dar văzând perna pe care era așezat și, alături, plicurile în care se aflau certificatele pietrelor, cred că a înțeles, nu s-a arătat mirată și mai apoi ne uitam împreună cât de frumos se așezase pe degetul ei. I-am explicat că nu am ales întâmplător tanzanitul, știind că îi place albastrul, și nu numai că era foarte frumos, dar și foarte rar (de o mie de ori mai rar decât diamantul, în lume neexistând, în prezent, decât o singură mină de exploatare) la fel de rar și de deosebit cum era și ea pentru mine. Și iar emoții și lacrimi.
Nu mai purtase un astfel de inel și după ce ne-am liniștit am ieșit să sărbătorim în oraș, doar noi doi, și îmi amintesc că am spus la un moment dat, glumind "Acum trebuie să ieșim să scoatem diamantul în lume!", moment în care ea a zâmbit și m-a privit dojenitor, explicându-mi că putea să fie și un inel de plastic și tot ar fi fost cea mai bucuroasă din univers.

4. Cum au aflat ceilalți?
Păi, foarte simplu… i-am trimis să cumpere ziarul și să dezlege integrama…